Era dimineața zilei de 23 octombrie 2025.
Ștefan (7 ani) era în „Săptămâna Verde” (sau poate „Școala Altfel”, nu mai știu exact) și urma să participe, împreună cu clasa, la o activitate organizată în centrul orașului, chiar lângă locul meu de muncă. Lucrez într-un laborator de analize medicale.
Am mers împreună la laborator, urmând ca de acolo să plecăm spre activitate. A stat cu colegele mele, a desenat, a râs, lui îi place tare mult să vină pe la laborator. Părea o dimineață absolut normală. Nu știam că avea să fie ziua în care urma să-mi primesc diagnosticul.
L-am dus pe Ștefan la activitate, iar cât timp se adunau copiii am stat de vorbă cu ceilalți părinți. Una dintre mămici mi-a admirat buclele blonde, care îmi ajungeau până la umeri. Din studenție am avut mereu părul scurt, însă în ultimul an, la insistențele băiatului meu cel mare, Matei (15 ani), l-am lăsat să crească. Undeva, în adâncul sufletului, parcă știam că aveam să revin curând la părul scurt.
M-am întors la serviciu.
Când am intrat în departamentul în care lucrez, am simțit imediat că ceva nu era în regulă. Colegele mele nu începuseră încă lucrul, așa cum făceau în fiecare dimineață. Erau tăcute și triste. M-au rugat să mă așez pe un scaun, mi-au întins un pahar cu apă, iar una dintre ele ținea în mână rezultatul anatomiei patologice.
Am înțeles totul din privirile lor.
Se confirmase.
Carcinom mamar invaziv, tip Luminal B, hormonodependent.
Nu mai era loc pentru speranța că s-a produs o încurcătură. Țineam în mână rezultatul anatomiei patologice și nu am realizat atunci câtă durere urma să simt.
Am plâns mult atunci și în perioadele care au urmat.
Plâng și acum, în timp ce scriu aceste rânduri.
De fapt, plâng la fiecare capitol pe care îl scriu despre acea perioadă. Îmi retrăiesc, fără să vreau, toate emoțiile. Psihologul spune că e bine, face parte din procesul de vindecare al sufletului.
În câteva momente am simțit că întreaga mea viață se prăbușește. Îmi treceau prin cap zeci de scenarii și toate erau negative. Mă gândeam la copii, la Vlad, la familia mea.
Cum aveam să le spun?
Cum aveam să trecem prin toate?
Îmi era teamă de tot ce urma. Nu știam prea multe despre boală, dar știam că aveam să trec prin chimioterapie, operație și radioterapie.
Nu știam încă faptul că acest tip de cancer înseamnă și ani întregi de tratament hormonal. Poate că a fost mai bine așa. Informațiile au venit treptat, am putut astfel să le diger și să le accept mai ușor.
Le sunt recunoscătoare colegelor mele pentru empatia de care au dat dovadă în acea zi și în toate lunile care au urmat. Îmbrățișările lor nu puteau șterge durerea, dar au reușit, măcar pentru câteva clipe, să o facă mai ușor de suportat.
Am plecat acasă, nu aveam să mai revin la serviciu prea curând.
Nu-mi amintesc prea multe din drumul acela, am condus ca un robot. Îmi amintesc însă discuția cu Vlad, soțul meu. Era speriat și el, dar a încercat să rămână optimist și să mă liniștească, a căutat răspunsuri, informații, a fost sprijinul meu numarul 1 în tot ce avea să urmeze și sunt recunoscătoare că este în viața mea.
Nu știam de unde să încep.
Totul părea o nebuloasă.
Mi-au trebuit câteva zile până să mă hotărăsc unde voi urma tratamentul și să încep să fac programările necesare la oncolog și chirurg.
La recomandarea unei colege am ajuns la domnul doctor Bogdan Gafton, medic oncolog, deși inițial am fost la alt oncolog și astfel am mai pierdut puțin timp prețios. Pe dr. Gafton il găsiți atât la Institutul Regional de Oncologie Iași, unde programările se pot face online, cât și în cadrul clinicii private Mediblue, consultația costă aproximativ 300 RON.
Până la consultația oncologică, mi-am făcut programare și la domnul doctor Radu Iulian, medic chirurg generalist.
Astăzi scriu aceste rânduri din Baden, în primul concediu după terminarea chimioterapiei, operației și radioterapiei.
Privesc orașul și îmi dau seama cât de mult s-a schimbat viața mea în mai puțin de un an. Mă încearcă un amestec de recunoștință și nostalgie. Sunt recunoscătoare că sunt aici, că mă pot bucura alături de familia mea și că putem crea amintiri noi. În același timp, îmi amintesc cât de firesc mergeam odinioară kilometri întregi, fără durerile articulare pe care tratamentul hormonal mi le-a lăsat în urmă, cicatricile operației, mobilitatea pe care nu o mai am ca înainte.
Dar sunt aici.
Și, după tot ce am trăit, acest lucru înseamnă mai mult decât aș fi crezut vreodată.
Dacă citești aceste rânduri și tocmai ai primit un diagnostic asemănător, vreau să îți spun un singur lucru: respiră.
În primele zile pare că lumea s-a oprit. Vei avea impresia că nu mai există nimic dincolo de cuvântul „cancer”. Dar există.
Există tratamente. Există oameni care te vor ajuta. Există speranță. Și există viață după toate acestea.
Nu va fi un drum ușor, dar nu este imposibil, dovada sunt eu, sunt aici!
Ne revedem în capitolul următor.
